„Dincolo de aparențe”: Cum trăieşte cu HIV o profesoară de la Tiraspol

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare a lansat campania „Dincolo de aparențe”, care aduce în prim plan blitz-portrete ale oamenilor care, în pofida barierelor și stigmei, au reușit să-și revendice drepturile lor și ale semenilor, comunică MESAJ.MD. 

Primul portret este al Milei, o tânără profesoară de matematică din Tiraspol, care trăiește cu HIV de 13 ani, timp în care a reușit să-și accepte statutul, să nască o fiică, să termine facultatea cu „diplomă roșie” și să-și construiască o viață împlinită.

Cum este să trăiești cu HIV în regiunea transnistreană, să fii respinsă de oamenii cei mai dragi și de comunitate, să ajungi în culmea disperării și totuși să reușești să depășești toate aceste dificultăți?
Ea este Mila, o tânără profesoară de matematică din Tiraspol, care trăiește cu HIV de 13 ani, timp în care a reușit să-și accepte statutul, să nască o fiică, să termine facultatea cu „diplomă roșie” și să-și construiască o viață împlinită:

„Am 33 de ani. Locuiesc în Tiraspol cu fiica mea — cel mai drag om. Lucrez și învăț. Am foarte puțin timp liber dar, când apare — pictez. Pasiunile și hobby-urile mele sunt vila, grădina, alergările de dimineață.
Trăiesc cu HIV din 2008. Am aflat despre statutul meu când soțul a fost internat în spital cu pneumocistoză*. Medicii mi-au cerut să fac testul și s-a dovedit a fi pozitiv. Soțul mi-a transmis virusul… El a decedat în 2009.
Eu nu afișez deschis statul meu. Mă împiedică auto-stigmatizarea. Deși majoritatea rudelor, prietenilor, cunoscuților și necunoscuților mei știu despre statutul meu de HIV-pozitivă și au o reacție adecvată, frica de a fi respinsă rămâne. Stigmatizarea mă împiedică să mă dezvolt, să mă bucur, să mă simt un membru al societății cu drepturi depline. Acest sentiment este foarte greu de învins. Încerc, dar nu-mi reușește întotdeauna.
Despre relația cu rudele mele nici nu vreau să vorbesc… Este foarte dificilă. Mama crede și acum că degrabă voi muri. Ea strigă la tot pasul că sunt inadecvată din cauza HIV și a terapiei pe care o fac… îmi spune multe vorbe urâte.

M-am adaptat la statut de foarte mult timp, mi-a luat aproape 7 ani. Inacceptarea de sine a avut un impact considerabil asupra vieții mele. Acest lucru, în primul rând, a influențat alegerea soțului. Nu știu de ce credeam că nu pot avea o familie normală, sănătoasă. Mă gândeam că poate nu merit. De aceea, cel de-al doilea soț al meu a fost o persoană antisocială. Mă jignea, zicea că nu trebuie la nimeni așa bolnavă, iar eu înduram și gândeam la fel. Am răbdat de toate — și bețiile, și bătăile lui. Însă, partea bună a vieții mele din acea perioadă, a fost că am continuat să vin și să comunic cu fetele, consultantele de la Centrul de sprijin social al persoanelor care trăiesc cu HIV, mă interesam de modul de viață cu HIV, aflam foarte multe de informații utile.

În 2015 am decis să-mi schimb viața și să plec de pe șantierul de construcții la care lucram pentru a începe studiile la Universitatea de Fizică și Matematică din Tiraspol. Aveam 27 de ani. Am fost susținută de colegele de la Centru și de soacra mea. La urma urmei, atunci când oamenii cred în tine, ești gata să răstorni munții. Și am reușit să mă înscriu la studii pe un loc cu finanțare bugetară.
După primul an de studii, mi-am schimbat radical viziunea asupra vieții, asupra HIV. Atunci am decis să plec de la soț. Așa și am făcut. Apoi, în 2017, a venit pe lume fiica mea mult așteptată. Desigur, mi-a fost foarte greu. Am născut-o la sfârșitul celui de-al doilea an de studii. Anul trei de studiu a fost dificil, dar până la urmă am absolvit facultatea cu „diplomă roșie”. Și sunt foarte mândră de asta, pentru că știu cât de mult am muncit.

În ceea ce privește sentimentele pe care le aveam atunci și pe care le am acum… Atunci credeam că viața s-a terminat, periodic cădeam în depresie. Acum mă bucur de viață, în fiecare zi admir răsăriturile și apusurile … mă bucur de tot ce am, chiar dacă nu toate sunt perfecte sau așa cum mi le-aș dori.
La început, pentru a depăși greutățile căutam puteri în interiorul meu. Voiam să le demonstrez tuturor și mie însumi că „pot”, trebuie doar să vreau și să depun eforturi. Mai ales că nu eram mulțumită de viața mea, de soțul meu, de muncitorii beți de la lucru… Îmi doream foarte mult să renunț la toate și să trăiesc altfel, mai bine. Acum totul a devenit mai simplu — puterea mea este fiica mea. Vreau să fiu un exemplu pentru ea. Vreau să fie mândră de mine.

Nu duc lipsă de comunicare, dar nici nu pot spune că am mulți prieteni. Persoana în care am încredere și pe care o pot numi prieten este soacra mea — mama răposatului meu soț.
Pentru mine, cel mai important în viață este ca oamenii mei dragi și apropiați să fie sănătoși și fericiți”.

Din 2020, Mila participă la activitățile Programului de consolidare a capacităților pentru promovarea drepturilor omului în grupurile subreprezentate de pe malul stâng al Nistrului, implementat de OHCHR cu sprijinul financiar al Suediei prin Programul comun al ONU „Consolidarea drepturilor omului pe ambele maluri ale Nistrului”. De asemenea, datorită unui grant acordat de PNUD prin programul comun al ONU organizației «Альянс общественного здоровья» din partea stângă a Nistrului, Mila participă la instruiri pentru a deveni para-juristă specializată în domeniul prevenirii discriminării persoanelor care trăiesc cu HIV în regiunea transnistreană.